Timişoara, altfel... | aftermath

A trecut şi vernisajul... puţine poze, câţiva oameni, multe biserici şi un domn inginer (aspect asupra căruia s-a insistat - nu înţeleg de ce) care ne-a îndrumat pe drumul cel bun şi lipsit de porumbei malefici care să ne distrugă operele de artă. După setul oarecum anticipabil de întrebări de genul "cum naiba se continuă acoperişul ăla cu asfaltul?", "în fotoşop ai rupt-o aşa?", "a cui e uşa aia verde cu clanţă roşie?" sau "cine e iulia smara-nuştiucum?", a urmat nişte peşte marinat, câteva pahare de vin şi împărţirea prăzii... iar după toate astea, gustul amărui al oricărui fapt pentru care te-ai stresat destul şi care a trecut de parcă nici n-ar fi fost...

Cam aşa am văzut eu toată "lucrarea", chiar dacă nu înţelegeţi despre ce dracu vorbesc. Şi pentru cei ce n-au avut chef, n-au putut, n-au vrut, n-au ştiut sau au uitat, în caz că sunt interesaţi, bineînţeles, urmează operele de artă, unice şi inconfundabile prin valoarea lor, râvnite şi invidiate de orice fotograf de renume, cu care m-am (sub)expus.

PS: pentru cei care accesează, asimilează, procesează şi interpretează informaţia mai greu (sau deloc), ultima parte a textului era o auto-ironie.